„Autodemascarea” unui poet român în America

Andrei Codrescu – Lecţia de poezie

(Editura „Curtea Veche”, 2014; traducere Ioana Avădani)

           Pe Andrei Codrescu, trebuie să recunosc, îl consider o recuperare tîrzie între lecturile mele. Pe la începutul anilor `90 era, pentru mine, (doar) un român care trăia în America, mai mult publicist, cu ceva notorietate. Dar cîtă notorietate (îmi spuneam, ne spuneam) putea să aibă un român în America? America e mare, e imensă, pe cînd un român care şi-a purtat acolo disperările din patria lui mică nu îşi putea raporta notorietatea decît la ceea ce ar fi putut fi dacă ar fi rămas, mai departe, acasă, nu-i aşa? Că o fi ea America ţara tuturor posibilităţilor, ne spuneam, dar nici chiar aşa, adică să facă celebru (chiar şi) un român…! După 1990 am mai întîlnit un fenomen în rîndul confraţilor noştri, acela de a promova nume din diaspora în presa românească, pentru a face acel mic/ mare troc al schimburilor culturale, al plimbărilor în alte ţări, al traducerilor reciproce, al burselor acordate la mica înţelegere care au dat senzaţia unui internaţionalism cultural, al deschiderii graniţelor culturale, al revalorizării literaturii/ culturii prin raportarea la aşa zisa cultură a lumii. Multe dintre numele recuperate erau nesemnificative din punct de vedere al valorii, dimpotrivă, prin lipsa de consistenţă a operei făceau mai mult rău deschiderilor culturale, decît bine. Nu judec, consemnez doar, după decenii de viaţă literară în lagăr, decompresia nu era una controlată, era, de cele mai multe ori, firesc, aleatorie. De asta, neavînd o recuperare masivă, coerentă, a scriitorilor şi a operelor lor din străinătate, e dificil de stabilit cît e valoare, cît e adevăr în ceea ce primim, adesea, în spaţiul public şi cît este publicitate, marcheting, prietenie, interes. Continuă lectura

„Apocalipsa culturii, a culturilor, va fi reală atunci cînd omului îi va fi indiferent dacă e mort sau dacă e viu. Un moment pe care eu îl cred imposibil”

         Lucian MĂNĂILESCU în dialog cu Adrian ALUI GHEORGHE –

 *

 „Nu se face cultură adevărată cu amabilităţi, amabil eşti doar în autobuz cînd oferi locul cuiva pe scaun. În literatură fiecare e pe locul lui, unul săpat în granit cu peniţa.”

 –  Stimate Adrian Alui Gheorghe, sunteţi născut sub steaua poeziei (la 6 iulie 1958, în Topoliţa-Grumăzeşti, judeţul Neamţ) şi, ca toţi poeţii, aveţi – probabil – revelaţia locului secret numit „acasă”. Dacă ar fi să alegeţi, din albumul cu fotografii al memoriei, câteva imagini ale vârstei de aur, la care v-aţi opri?

– Îmi place, trebuie să recunosc, acest calm al întrebării dumeavoastră, despre vîrsta de aur, desprinsă parcă din clasicii latini sau din mai apropiaţii romantici europeni. Într-o lume ca a noastră, în care oamenii par a se alerga unii pe alţii, spre o ţintă finală tot mai apropiată, vîrsta de aur, identificată ca vîrstă a copilăriei, mai mult atîrnă, decît imprimă energie. Sîntem deformaţi de inerţii, sîntem nişte subproduşi ai lumii noi, numită civilizaţie, în care ne complacem. Domnule Lucian Mănăilescu, ne-am urîţit sub impulsul propriilor habitudini, globalizarea ne-a băgat în cap că sîntem uriaşi, că sîntem universali prin naştere, că sîntem de o unicitate care striveşte celelalte unicităţi… ! În fond, această excesivitate indusă nu are alt rost decît să ne reducă dimensiunea la o nouă religie, în care arbitrariul te face unic în definiţie şi zero prin raportare. Dacă e să fac, totuşi, o trecere în revistă rapidă a imaginilor din copilărie, definitorii, acestea ar fi extrem de contradictorii: colectivizarea forţată a proprietăţilor părinţilor mei, în 1962, cînd avem doar trei, patru ani, mi-a imprimat o spaimă pe care mi-am regăsit-o în sîngele şi în cerneala cu care mi-am scris textele; apoi copilăria pe prispa casei lui Ion Creangă, vecinul meu, a fost o lecţie de firesc; moartea tatălui cînd aveam vreo doisprezece ani m-a lăsat la discreţia tuturor intersecţiilor lumii; imaginea unui cireş amar înflorit m-a făcut să văd de aproape chipul lui Dumnezeu; apoi scăldatul în Ozana, la „Moara Dracilor”, cu perspectiva înecului… Mai sînt şi altele, în general e vorba de teroarea vremurilor.       Continuă lectura

Etica poeziei

Etica poeziei

Ana Blandiana – Fals tratat de manipulare

(Editura Humanitas, 2013)
Poezia Anei Blandiana reiterează o veche/ străvechea aserţiune că omul este o trestie, cea mai fragilă din natură, dar o trestie gînditoare. Frumoasă ca poezia însăşi, Ana Blandiana a făcut din frumuseţea poeziei o chestiune (de) etică. Căci poezia adevărată, în orice epocă, sub dictatură sau în libertate, a fost receptată ca subversivă, s-a opus unor sisteme politice aberante dar şi conformismelor de orice fel. Şi Lucian Blaga a fost subversiv sub dictatură, dacă e să lărgim spaţiul discuţiei, orice poezie a lui, în perioada în care a fost interzis sau judecat pentru „dogmatism în filosofie” (după o expresie dintr-o scrisoare a lui I. D. Sîrbu), fie că era vorba de o poezie de dragoste sau o poezie despre natură, era un manifest în favoarea libertăţii. Tristan Tzara s-a opus conformismului din societatea europeană, de la un moment dat, iritînd gustul comun. Tot aşa, dacă spui Radu Gyr spui luptă subterană pentru demnitate şi libertate, chiar dacă e/ era vorba de a recita un poem de dragoste, dintre cele multe scrise de acesta pe teme mai puţin angajate. Cuvintele capătă energia celui care emite/ transmite, dar numai în contact/ relaţie cu energia celui care receptează/ primeşte fluxul din cuvinte. Continuă lectura

O propunere: să susţinem Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din România la Premiul Nobel pentru Pace

          Recent s-a încheiat la Mănăstirea Putna, într-un cadru select, un simpozion cu tema „Etica memoriei”. Tema mi s-a părut, iniţial, una la îndemînă. Cunoşteam şi cunosc încă oameni care se situează de partea memoriei integre, integrale, nepervertite. Cu o parte am fost în relaţie directă, pe alţii i-am citit cu admiraţie, le-am cunoscut poveştile. Există pentru majoritatea indivizilor maturi din societatea noastră simptomul „memoriei ultragiate”. Istoria recentă a fost, fără îndoială, o probă de manipulare a memoriei, de falsificare a acesteia, a fost locul unui abuz continuu.

          Mă întreb, însă, dacă un tînăr de pe stradă, născut după căderea lagărului comunist, mai are aceeaşi înţelegere pentru apropierea celor doi termeni: etică şi memorie? Etica e, într-o accepţie mai generală, ştiinţa realităţii morale, ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercînd să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm? Continuă lectura

„Laika”, romanul Revoluţiei Române, va fi lansat luni la Piatra Neamţ

Luni, 22 decembrie, începînd cu ora 12, la Librăria „Humanitas” din Piatra Neamţ va fi lansat romanul „Laika” (Editura „Cartea Românească”, 2014), semnat de scriitorul Adrian Alui Gheorghe. În prezentarea pe care o face editura se spune că: „Laika ar putea fi mult aşteptatul roman al Revoluţiei române, tragic şi comic deopotrivă, scris cu nerv şi umor. Subiectul e provocator: cum s-a desfăşurat revoluţia română la un „aşezămînt” de boli nervoase. Cine cîştigă? Cum evoluează mica societate cu bolnavi sadea şi bolnavi închipuiţi? Continuă lectura

„Trebuie să gîndeşti major ca să scrii minor …”

– În literatura română, mai mult decît în altele, se face o diferență între speciile literare „minore”, „de divertisment” (SF, Fantasy, Thriller, Policier, Horror etc.) și main-stream în defavoarea primelor. E așa sau poate nu? Cît de firesc vi se pare? Citiți cărți de acest tip? Cît de des?
– Da, cred că literatura română actuală suferă de o anume scorţoşenie. Dacă e să dăm o privire fugară asupra peisajului literar românesc, observăm imediat că scriitorul român e într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu temele mari, grele, abisale, musai testamentare. Mai nimeni nu riscă să scrie poveşti pe care să le consumi în tren, în autobuz, într-un salon de spital, la colţ de stradă, la colţ de lume. Da, citesc literatură de acest tip, „de consum”, cu mare plăcere. Pe vremea copilăriei era o colecţie „de un leu şi cincizeci de bani”, nişte broşuri în care se publicau capodopere ale SF-ului, atunci am aflat de Asimov, de Strugaţki, de Hobana… Am cetit cărţi poliţiste la nivel de rafturi şi cărţi de aventuri la metru cub, tot ce însemna Dumas, Verne, London, Karl May, seria „Rocambole”. E limpede că nu poţi scrie cărţi poliţiste şi „fantasy”-uri fără imaginaţie şi inteligenţă, trebuie să gîndeşti major ca să scrii „minor”. Am un prieten francez, Franz Bartelt, care publică una, două cărţi pe an în colecţiile Gallimard-ului, cărţi din categoriile enumerate în întrebare. Ultimile, „Le femur de Rimbaud”, „Le testament americain”, „Le jardin du Bossu”, „Le Costume”, „La Chaase au grande singe”, ca să numesc cîteva din cele peste douăzeci de volume, sînt mici capodopere ale genului, regret că nici o editură românească nu a ajuns la ele, ar fi un mare cîştig pentru piaţa noastră de carte, ar fi un model de dezinhibare pentru scriitorul român. Că scriitorul român pare să sufere de inhibare în faţa vastităţii literaturii. La noi apreciez cărţile lui Radu Paraschivescu şi cele din colecţiile pe care ni le propune acesta la „Humanitas”. Reprezintă deja o breşă… Morala e una sănătoasă: să nu fim prea serioşi, că ne facem de rîs. Continuă lectura

Lansare la Sibiu: romanele Laika şi Urma de Adrian Alui Gheorghe

Editura Cartea Românească vă invită miercuri, 10 septembrie, de la ora 18.00, la Libăria Humanitas „Constantin Noica” din Sibiu, la o dublă lansare a romanelor Laika şi Urma semnate de poetul şi prozatorul Adrian Alui Gheorghe, disponibile şi în ediţie digitală. Vor participa, alături de autor: Radu Vancu, Dumitru Chioaru şi Adrian G. Romila.

laika_urma_adrianaluigheorghe Continuă lectura